Pești

În 1976 Számadó scria următoarele: „Valea Ierului pe vremuri era paradisul pescarilor, vânătorilor, păsărarilor și a persoanelor care erau în strânsă legătură cu prelucrarea stufului și a ocupațiunilor care depind de aceasta. Valea Ierului era cel mai renumit pentru pescuitul din zonă, și pentru vinul produs.”

Regularizările și desecările au pus capăt acestui paradis, lăsând în urmă doar fragmente foarte fragile din aceasta. Analizând hărțile arhive și literatura de specialitate, putem reconstitui atât diversitatea de habitate din Valea Ierului, cât și speciile de pești care populau aceste habitate.

Planurile pentru canalizarea, sistematizarea și folosirea pentru agricultură a bazinului Ierului au existat deja în secolul XIX, dar după mai multe încercări de interes local, lucrările de amploare au fost începute abia în 1967 și s-au finalizat în 1972 cu săparea unui canal principal de 91 km lungime, protejat de diguri și având un sistem de canale secundare de drenaj. S-a realizat un număr considerabil de lucrări hidrotehnice, toate ducând la schimbarea radicală a aspectului geografic și biologic al zonei, atingând drastic și componența ihtiofaunei Văii Ierului (Wilhelm și colab. 2002).

Datorită acestor lucrări, fauna ihtiologică din zonă s-a schimbat semnificativ, o parte din speciile stagnofile au dispărut, iar cealaltă parte a acestora și-a redus arealul de răspândire, fiind prezente în momentul de față în cele mai multe cazuri doar în habitate secundare (canale de secare, șanțuri etc.). În locul acestora în Valea Ierului au apărut speciile euribionte (specii cu toleranțe largi, care suportă variații mari ale factorilor de mediu) și speciile invazive (specii care nu erau prezente în mod natural și care în momentul de față se reproduc cu succes și influențează negativ fauna nativă). Unele dintre acestea și-au găsit condiții ideale pentru a se reproduce și pentru a ocupa aceste zone (carasul, somnul pitic, somnul pitic negru, regina bălții etc.). Datorită prezenței acestora speciile native și-au redus mult efectivul, deoarece nu erau pregătie pentru a concura cu aceste noi specii. De exemplu caracuda (Carassius carassius), una dintre speciile stagnofile din această zonă, este amintită de Herman (1887) din apele aflate dealungul Barcăului (aceasta fiind emisarul râului Ier) și se menționează faptul că foarte greu se putea găsi o bucățică de apă stătătoare unde caracuda să nu fie prezentă. Această specie și-a redus mult arealul de răspândire în ultimele decenii (Bănărescu 2005). Nici datele cele mai recent publicate din zonă (Wilhelm și colab. 2002) nici datele obținute de noi în timpul evaluărilor de teren nu au reușit să demonstreze prezența acestei specii în Valea Ierului.

Számadó (1976) menționează faptul că la măsurarea peștilor se măsura separat de celelalte pești țiparul (Misgurnus fossilis). Și din acest fapt se poate observa că Valea Ierului era o zonă mlăștinoasă, cu populații enorme de țipar, specie care în momentul de față există, însă numai într-un număr redus, cu populații mici, în special în canalele de desecare din zonă. În lucrarea lui Számadó avem câteva date și despre cantitățile de pește prins dar și date despre destinația acestora: ”peștele prins (de obicei până la 400 de kg, câteodată chiar și 700 kg) era transportat la piețele din localitățile Valea lui Mihai, Secuieu, Diosig, Oradea, Carei sau Satu Mare”, unde distribuitorii deja așteptau peștele proaspăt adus.

Recomandări privind ariile naturale protejate din Valea Ierului:

Una dintre cele mai mari probleme în momentul de față este secarea și dispariția brațelor moarte din Valea Ierului. Pentru a preveni secarea acestora este nevoie de restaurări ecologice masive, în special pentru a ridica nivelul pânzei freatice. Aceasta va avea efecte pozitive nu numai din punct de vedere al protecției naturii, dar și din punct de vedere al agriculturii, totodată fiind de folos și localnicilor din zonă prin faptul că în perioadele secetoase fântânile din zonă vor seca mult mai rar.

O altă problemă este dispariția habitatelor umede datorită canalizării și utilizării acestor terenuri de către agricultură. Această problemă este reglementată prin legislația națională, însă din lipsa personalului competent și din cauza dezinteresului prezentat de către autoritățile din zonă, aceasta nu se aplică. Este necesar implicarea Agenției pentru Protecția Mediului și a Gărzii de Mediu pentru a stopa aceste activități ilegale (folosirea brațelor moarte ca terenuri agricole) care pot avea efecte negative ireversibile.

O altă problemă, care nu a fost constatată în timpul ieșirilor pe teren, însă foarte probabil este prezent se datorează utilizării insecticidelor, pesticidelor și îngrășămintelor chimice pe terenurile arabile din zonă. Acestea sunt antrenate în apale naturale din zonă, având un efect negativ asupra acestor ecosisteme. Chiar dacă nu est posibil interzicerea totală, trebuie limitat utilizarea acestora, mai ales pe terenurile agricole aflate în vecinătatea habitatelor acvatice.

Prezența speciilor invazive este o problemă la nivel național care se poate controla destul de greu. În timpul evaluărilor au fost identificate următoarele specii invazive: carasul (Carassius gibelio), murgoiul bălțat (Pseudorasbora parva), regina bălții (Lepomis gibbosus) și somnul pitic (Ameiurus sp.). Din punct de vedere al speciei Umbra krameri, este foarte important prevenirea răspândirii speciei Perccottus glenii. Prezența acestuia a fost semnalată din mai multe locuri din Ungaria, în apropierea graniței cu România. Această specie concurează atât pentru hrană, cât și pentru habitat cu țigănușul, fiind mult mai agresiv decât aceasta.

Este necesar introducerea următoarelor specii de pești în formularul standard al sitului ROSCI0068 Diosig și propunerea unor măsuri de conservare pentru aceste specii în Planul de Managemen: țigănuș(Umbra krameri), boarță (Rhodeus (sericeus) amarus), zvârlugă (Cobitis (taenia) elongatoides) și țipar (Misgurnus fossilis).