Amfibieni și reptile

Prezenţa speciilor de amfibieni este strâns legată de prezenţa habitatelor acvatice din cauza faptului că toate speciile de amfibieni îşi depun ouăle (ponta) în apă şi larvele de tritoni şi mormolocii de broaşte se dezvoltă în mediu acvatic până la metamorfozare, adică la transformarea în formă adultă. Aceste habitate acvatice pot fi ape curgătoare sau stagnante, apele preferate fiind deobicei cele cu adâncime mică, care se încălzesc uşor, şi cu apă curată, deseori temporare, zone inundabile (figura 1), şanţuri etc.

Figura 1. Habitat de reproducere a amfibienilor în valea Ierului; o zonă inundată.

Figura 1. Habitat de reproducere a amfibienilor în valea Ierului; o zonă inundată.

Habitatele acvatice sunt habitate prioritare şi pentru unele specii de reptile ca ţestoasa de apă europeană (Emys orbicularis, figura 2) şi şarpele de casă (Natrix natrix), dar şi pentru şopârla de munte (Zootoca vivipara), care este strict legată de habitatele acvatice. Prezenţa acestei specii de munte, cum după reiese şi din denumire, este interesantă aici. Probabil că prezenţa speciei ca şi în cazul broaştei de mlaştină (Rana arvalis) şi a broaştei lui Lessona (Pelophylax lessonae), se datorează continuităţii unor rămăşiţe de habitate din perioada glaciară, unde speciile au supravieţuit ca relicve glaciare.

Figura 2. Ţestoasa de apă din valea Ierului.

Figura 2. Ţestoasa de apă din valea Ierului.

Majoritatea speciilor de amfibieni le întâlnim doar primăvara în habitatele acvatice, fiindcă în această perioadă are loc reproducerea. Dar unele specii ca de exemplu izvoraşul cu burta roşie (Bombina bombina, figura 3) şi speciile de broaşte de lac sau verzi (Pelophylax sp.) petrec tot anul în apă, trăind mai ales la limita apelor şi a habitatelor terestre.

Figura 3. Izvoraşul cu burtă roşie (Bombina bombina) în perioada de reproducere.

Figura 3. Izvoraşul cu burtă roşie (Bombina bombina) în perioada de reproducere.

Tritonii petrec mai mult timp în apă. Primăvara aici îşi îmbracă masculii hainele nupţiale colorate şi îşi desfăşoară complicatele dansuri nupţiale în faţa femelelor, activitate ce până la urmă are ca rezultat fecundarea şi depunerea ouălor de către femele. În cazul amândouă speciilor de tritoni din areal, al tritonului cu creastă dobrogean (Triturus dobrogicus) şi al tritonului comun (Lissotriton vulgaris, figura 4), au fost descrise şi populaţii care au rămas în apă chiar şi după metamorfozarea larvelor. Aceste exemplare cu toate că ajung la stadiul de adult şi se pot reproduce, păstrează şi caracteristici larvare cum ar fi prezenţa branhiilor, aspect ce le ajută la viaţa în apă. Habitatele acvatice ce reţin tritonii sunt deobicei corpurile de apă cu apă curată, relativ adânci, fără peşti şi bogate în hrană. În unele cazuri şi lipsa habitatelor terestre favorabile dar şi unele bariere, ca de exemplu malul abrupt, pot cauza apariţia unor astfel de populaţii. Un astfel de grup de tritoni comuni a fost descoperit de colegul nostru şi în vecinătatea localităţii Săcueni.

Figura 4. Mascul de triton comun (Lissotriton vulgaris) în haină nupţială.

Figura 4. Mascul de triton comun (Lissotriton vulgaris) în haină nupţială.

Broasca brună de pământ (Pelobates fuscus, figura 5), broaştele râioase (Bufo sp.), brotăcelul (Hyla arborea) şi broaştele brune (Rana sp.) deobicei rămân în habitatele acvatice doar până la depunerea pontei şi imediat după se reîntorc la habitatele terestre la viaţa lor diurnă sau nocturnă depinzând de specie.

Unele specii hibernează în apă, altele pe uscat. La majoritatea speciilor sunt relatate migraţii spre zonele de reproducere, hrănire sau hibernare. Deseori sute, mii de exemplare de amfibieni migrează mai ales primăvara (figura 5). În cazul reptilelor mai ales speciile cu stil de viaţă semiacvatic ajung să migreze distanţe mai mari. De exemplu masculii ţestoasei de apă migrează pentru a întâlni partenere pentru reproducere, pe când femelele migrează spre locurile de depunere a pontei. O astfel de migraţie se poate observa şi toamna spre locurile de hibernare şi primăvara la părăsirea lor.

Figura 5. Broască de pământ brună (Pelobates fuscus) în migraţie.

Figura 5. Broască de pământ brună (Pelobates fuscus) în migraţie.

Aspectele de mai sus descrise ne arată importanţa habitatelor acvatice şi celor terestre pentru supravieţuirea speciilor de amfibieni şi reptile. Fiindcă dezvoltarea şi viaţa lor depind de diferite tipuri de habitat, pentru supravieţuire majoritatea speciilor din areal au nevoie de un complex de habitate acvatice şi terestre. Dispariţia chiar şi a unui tip de habitat prioritar poate duce la dispariţia acestor specii.

Zonele arate sunt deobicei evitate de specii, dar sunt unele care, ca de exemplu broaştele de pământ brune şi cele râioase – mai ales cea verde (Bufo viridis) – le colonizează în număr mare. Un habitat prioritar în aceste zone sunt habitatele fâşie din limita parcelelor agricole în care speciile se pot adăposti şi în care supravieţuiesc activităţilor agricole (figura 6).

Figura 6. Habitat de reproducere în limita parcelelor agricole arate.

Figura 6. Habitat de reproducere în limita parcelelor agricole arate.

Prezenţa habitatelor fâşie cu vegetaţie naturală, pajişte şi tufărişe, reprezintă o rută de migrare pentru şopârle, ca şopârla de câmp (Lacerta agilis) şi guşterul (Lacerta viridis), şi deseori menţine conectivitatea între habitatele naturale fragmentate şi subpopulaţiile specilor (figura 7).

Figura 7. Pajişte şi tufăriş de-alungul căi ferate: habitat al şopârlei de câmp (Lacerta agilis).

Figura 7. Pajişte şi tufăriş de-alungul căi ferate: habitat al şopârlei de câmp (Lacerta agilis).

Pajiştile naturale, păşunile, sunt de o importanţă mare pentru speciile de stepă ca şopârla de iarbă (Podarcis tauricus). Aici suprapăşunarea reprezintă cea mai mare problemă. Dacă privim categoriile de folosinţă în valea Ierului (figura 8), observăm că proporţia habitatelor naturale este foarte mică în comparaţie cu cele agricole (arabile). De aici putem concluziona că populaţiile din areal şi-au pierdut mare parte din habitate şi şi-au redus considerabil efectivele. Din această cauză considerăm că majoritatea speciilor din areal se află într-o stare de conservare nefavorabilă şi sunt periclitate.

Figura 8. Categorii de folosinţă în valea Ierului. Cu roşu apar habitatele agricole folosite ca arabile.

Figura 8. Categorii de folosinţă în valea Ierului. Cu roşu apar habitatele agricole folosite ca arabile.

Populaţiile care persistă trebuie să reziste pe lângă pierderea habitatelor şi în faţa altor ameninţări. Agricultura intensivă aduce cu sine o creştere continuă de zone arabile ce a ce duce la dispariţia pajiştilor atât de importante. Monoculturiile duc la dispariţia habitatelor fâşii dintre parcele. Folosinţa chimicalelor creşte de la an la an. Păşunarea cu efective mai mari de animale şi mai ales cu oi duce la menţinerea unor pajişti cu valoare nefavorabilă pentru amfibieni şi reptile (figura 9).

Figura 9. Păşune suprapăşunată în valea Ierului.

Figura 9. Păşune suprapăşunată în valea Ierului.

În numele energiei regenerabile construcţia de noi parcuri fotovoltaice duce la acoperirea pajiştilor rămase cu panouri fotovoltaice ce duce la distrugerea vegetaţiei şi astfel a habitatelor. Drumurile existente permit în continuare traversarea pe carosabil a amfibienilor şi astfel mii de amfibieni sunt ucişi în fiecare an în timpul migraţiei (figura 10).

Figura 10. Şarpe de casă (Natrix natrix) accidentat.

Figura 10. Şarpe de casă (Natrix natrix) accidentat.

Poluarea habitatelor acvatice cauzează mai ales uciderea larvelor de amfibieni. Transformarea habitatelor acvatice naturale (braţuri moarte) în zone piscicole aduce cu sine scăderea numărului amfibienilor prin introducerea şi creşterea numărului de peşti care consumă pontele şi larvele speciilor. Pescuitul intensiv sau sportiv poate cauza capturare şi accidentarea de exemplu a ţestoasei de apă. Deseori exemplarele capturate ajung în comerţul ilegal de specii. Arderea pajiştilor este o altă presiune asupra vegetaţiei. În lipsa vegetaţiei chiar şi hrana (neverterbratele) speciilor dispare.

Pentru protejare speciilor de amfibieni şi reptile putem iniţia următoarele activităţi. Unde este posibil trebuie reconstruită valea Ierului prin redarea râului a zonelor inundabile. Trebuie protejate şi menţinute habitatele acvatice cu adâncimi relativi mici. În zonele cu stufăriş trebuie menţinute activ ochiurile de apă deschise. În vecinătatea habitatelor acvatice trebuie menţinută starea favorabilă a habitatelor terestre (de exemplu a pajiştilor şi a tufărişelor). Pe păşuni habitatele acvatice temporare trebuie protejate de distrugere prin îngrădire împotriva animalelor domestice cu care se păşunează. Trebuie menţinut un număr minim de animale care pasc. Suprapăşunarea duce la scăderea calităţii păşunilor şi astfel pe termen lung chiar şi această activitate va fi afectată de acest aspect. În vecinătatea pădurilor trebuie menţinute tufărişele dar şi pajiştile din vecinătate. Infrastructura drumurilor trebuie să protejeze şi amfibienii şi reptilele. Aceste specii trebuie ghidate în locurile sigure pentru tarversare (de exemplu podeţe). Cel mai important este stoparea distrugerii habitatelor naturale existente! Trebuie oprită transformarea habitatelor fâşii din zonele de agricultură intensivă în arabile! Trebuie protejate apele de suprafaţa şi freatică de poluare. Trebuie oprită suprapăşunarea şi arderea pajiştilor!

Prin aceste măsuri vom contribui seminificativ şi la menţinerea unei mediu sănătos pentru noi şi a hranei noastre.